În calitate de co-creatori

Apel umanitar !

George Geacar. Apel Umanitar

Veniţi, dacă suntem prieteni!




Veniti, daca suntem prieteni!

Vă mărturisesc sincer că am nevoie de artişti, de creatori, de cei care aduc bucurie inimii.
Ştiţi bine că am încercat întotdeauna să promovez viaţa cultural-artistică.
Acum vreau mai mult de atât.
Aş dori pentru mine şi pentru voi să fim o clipă, o oră sau/şi o zi, părtaşii „Coloanei infinitului” şi să lăsăm continuitate operei, alăturându-ne frumosului în calitate de co-creatori.
Este simplu; am două mii de prieteni şi cu majoritatea mă cunosc personal. Dacă fiecare dintre dumneavoastră se opreşte 5 minute la poştă sau la bancă poate deveni un nume pe „Coloana infinitului”.

George Geacăr este diagnosticat cu leucemie acută mieloblastică tip M2(FAB), precedată/asociată SMD şi are nevoie de ajutorul nostru pentru a face un transplant!
Îl putem sprijini, dragi prieteni, donând orice sumă de bani în conturile deschise la BCR:


RO11 RNCB 0133 0451 1953 0001 – donatii in RON

si

RO81 RNCB 0133 0451 1953 0002 – donatii in Euro




Puteţi trimite bani şi prin reţeaua '' Western Union'' pe numele GEACĂR IOANA, Târgovişte

tel. mobil: 0727139658, email : ioanageacar@yahoo.com

Scriitorul şi publicistul dâmboviţean George Geacăr vrea să scriem povestea mai departe, împreună. Să stăm, aşadar, alături de el în istoria literaturii contemporane!
Astept semnele voastre atat aici, pe pagina principala, cat si in mesaj privat!
Va multumesc!

Cristi Iordache



un semn





eu şi cu mine

eu şi cu mine stăm la fereastra
de la spitalul fundeni. şi nu vedem nimic
şi nimic n-auzim.

adică vedem ceva varful unui copac
dar nu înţelegem
de ce se apleacă-ntr-o parte.

bate vantul?

eu şi cu mine nu auzim vantul
pt că suntem dincolo de fereastra groasă de termopan
într-un salon de o singură persoană
de la spitalul fundeni.

televizorul non-stop vorbeşte pe limba lui
pe care eu şi cu mine n-o înţelegem deloc.

oamenii fac lucruri
pe care nu le înţelegem deloc
de la un timp. noi suntem nevoiţi
să fim aici împreună în salonul de la spitalul fundeni
şi să ne suportăm


lumina


vreau din toată inima să mă împrietenesc
cu dumnezeu.
închid ochii şi văd o lumină albă
şi mă rog.

eu nu ştiu să mă rog nu cunosc
nicio rugăciune
dar am inventat eu ceva. ce să ceri dacă eşti
la spital? de trei luni
de patru luni
de cinci luni.
aşa mă rog la lumina aia
strălucitoare. nu-mi dau seama
dacă a primit mesajul meu
şi ce are de gand să facă cu el.
dar ce contează
dacă nu-mi dau seama eu


autor George Geacar


8 februarie 2013 http://georgegeacar.blogspot.co.uk/

Big image

George Geacar

*
George Geacar s-a nascut la 3 februarie 1953 in Produlesti, Dambovita. a absolvit Facultatea de Limba si Literatura Romana din Bucuresti. locuieste in Targoviste si este profesor la scoala Razvad. a frecventat cenaclurile Amfiteatru si Numele poetului. a condus Cenaclul din Targoviste. a debutat in Amfiteatru si Luceafarul in ianuarie 1979. a mai colaborat cu poezie, proza si eseuri la Romania literara, Ramuri, Slast, Tribuna, Litere, Ziua literara s.a.

carte:
\"intâmplări cu creierul meu\", ed. cartea românească, 1997
\"concert pentru coarde vocale şi nervi\", ed. cartea românească, 2002
\"marin preda şi mitul omului nou\", ed. cartea românească, 2004
\"eu. zise el\", ed. vinea, 2005
premiul de debut al editurii cartea romaneasca
premiul de debut al asociatiei scriitorilor din bucuresti pe 1997
membru al uniunii scriitorilor
Big image

GEORGE GEACĂR, UN PREDA PENTRU FIECARE



George Geacăr, Marin Preda şi mitul omului nou, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2004, 96 p.


Există, în sfera noastră culturală, câţiva buni analişti şi comentatori de literatură care înţeleg mai mult la propriu decât la figurat spiritul critic. Din creaţia unui scriitor important, ei reţin cu precădere şi cu o reală voluptate penalizatoare scăderile, erorile, hibele, despre care vorbesc pe spaţii largi şi în mod insistent. Calităţile operelor de vârf şi meritele artistice ale celor ce le-au scris sunt trecute cu vederea, amintite într-o doară, cu schime, parcă, de insatisfacţie dureroasă.

S-ar zice că plăcerea supremă a acestor cârtitori (în genul unor Alexandru George, Dan Petrescu, Al. Dobrescu) e de a merge în contra curentului şi a canonului stabilit de specialişti, spunând „nu” acolo unde toţi spun „da”. Din generaţiile anterioare, ar mai putea fi invocaţi pentru acest tip de poziţionare pe eşichierul literar un Eugen Ionescu, tânăr şi sclipitor sofist, ori un I. Negoiţescu, trouble-fêteconsecvent şi spectacular.

Mai puţin cunoscutul George Geacăr se înscrie, cu volumulMarin Preda şi mitul omului nou, în această linie a demitizării şi „acrelii” critice. Ambele mi se par acceptabile şi chiar profitabile intelectual, în măsura în care obiectul studiului nu este deformat conştient, pentru a intra în schema exegetului. Aceasta poate fi, desigur, diferită de a noastră, mai ales că o operă cu majusculă are capacitatea de a multiplica şi varia perspectivele din care e citită. Dar punctele de vedere avansate, oricât de îndrăzneţe ar fi în raport cu media stabilită, trebuie să respecte adevărul estetic al operei, natura şi structura ei, vizibile de la mai mare sau mai mică distanţă. Cărţile pe care le analizăm sunt cei mai buni evaluatori ai demersului critic. Paginile noastre se sprijină pe paginile lor, şi nu invers, aşa cum o cred adepţii fără nuanţe ai teoriilor receptării.

Noutatea lecturii lui George Geacăr este dată de grila socio-politică folosită şi, nu mai puţin, de teza susţinută: aceea că Naratorul, la Marin Preda, e „vocea supratextuală care exprimă linia corectă a epocii, linia trasată de regimul politic comunist” (p. 19). Afirmaţii şi mai dure sunt făcute în finalul studiului, cu un evident rol de recapitulare şi subliniere a rezervelor faţă de opera predistă: „Urmărindu-se opiniile personajelor, în succesiunea cronologică a apariţiilor editoriale, se pot observa cu fidelitate meandrele cursului gândirii politice româneşti în comunism. Naratorul este întotdeauna de partea gândirii oficiale. Naratorul unei lumi absurde ar fi notat absurditatea lumii respective, sau ar fi sugerat-o cumva. Naratorul lui Preda nu are alte criterii de apreciere a faptelor şi ideilor pentru ca, pornind de aici, să se poată constitui o platformă ideatică supratextuală capabilă să supravieţuiască în orice context politic.” (p. 95). Ultima frază ridică semne serioase de întrebare. Care ar putea fi oare acea platformă ideatică supratextuală capabilă să supravieţuiască în orice context politic? George Geacăr nu are în vedere valoarea estetică a prozei lui Preda, pe care diferitele momente, contexte, epoci nu o pot afecta. El se referă, în fond, la o ideologie (cu relevanţă morală) care să ghideze naratorii şi naraţia operelor respective. Există însă o asemenea ideologie pe care orice context politic o acceptă şi o serveşte? O ideologie nu numai supratextuală, ci şi, aşa zicând, supracontextuală? Admiţând că liberalismul este ideologia cu maximă toleranţă, putem trage concluzia că el supravieţuieşte în varii contexte, în fascism, de pildă, sau în comunism?

E limpede că teza lui George Geacăr suferă, în aceste enunţări, de confuzia termenilor. Dacă pot ghici ce a vrut să spună, de fapt, autorul, ar fi vorba, în romanele şi nuvelele lui Marin Preda, despre un Narator conformist, adaptat în grade variabile la comandamentele epocii trecute, şi a cărui credibilitate în regimul actual devine discutabilă. Diversele instanţe narative (din Ana Roşculeţ şi Desfăşurarea, Moromeţii, I şi II, Risipitorii, Intrusul, Marele singuratic, Delirul, Cel mai iubit dintre pământeni) ar exprima compromisurile scriitorului, făcute la date diferite ale parcursului său creativ şi vizibile (ca un fir roşu) astăzi, într-o epocă a deplinei libertăţi de opinie şi expresie.

Astfel reformulată, ideea structurantă a cărţii de faţă se verifică numai parţial. Ana Roşculeţ şiDesfăşurarea reprezintă, într-adevăr, cedările scriitorului – în ordine morală şi artistică – la presiunea sufocantă a epocii realist-socialiste. Preda însuşi se ruşina retrospectiv de ele. Criticul analizează cu acuitate şi severitate cele două proze compromiţătoare, făcând uneori ironii de bună calitate (în Desfăşurarea, naratorul „se implică şi el în acţiune, precum zeii la Troia”) şi lungind pe cât posibil radiografia unor organisme debile estetic. Se observă această specială „adaptare” a lui George Geacăr la particularităţile creaţiei, masive, pe care o comentează. Titlurile mai puţin importante, dar care îi susţin teza, sunt întoarse pe toate feţele, discutate şi răsdiscutate, lovite îndesat în punctele slabe, în timp ce peste cărţile de anvergură, care îl infirmă pe critic, se trece cu uşurinţă şi uşurătate. Cel mai iubit dintre pământeni, cu cele trei volume ale sale, încape în trei pagini, Viaţa ca o pradă, căreia i se acordă calificativul „excelentă”, e menţionată în treacăt. Dacă Desfăşurarea lui Preda era şi este contestabilă, nici desfăşurătorul lui George Geacăr nu pare în bună regulă.

Alte obiecţii pe care i le fac criticului (indiscutabil, inteligent şi talentat) se leagă de ineficienţa şi insuficienţa contextualizării. Dacă analiza lui ar fi fost una preponderent estetică, am fi înţeles. Însă e curios ca, într-un studiu cu o miză socio-politică şi istorică atât de apăsată, tocmai raportarea la context să fie deficitară. Abia se aminteşte faptul că după volumul Întâlnirea din Pământuri (1948), Marin Preda a fost acuzat de naturalism: stigmat greu, în anii ’50, care putea pecetlui soarta unui scriitor. Compromisurile prozastice despre care am vorbit vin după acest moment, ca un fel de soluţie de avarie a carierei lui Preda. Doar apariţia primului volum dinMoromeţii va face din el autorul unanim respectat; şi, fără îndoială, ţăranul pornit din Siliştea-Gumeşti a ştiut să profite, în sensul bun, de acest statut, forţând cât mai multe uşi blocate de cenzură, deschizând coridoare de creaţie literară veritabilă.

Cine vrea să-şi facă o idee despre uimitoarele subterfugii la care au apelat prozatorii noştri de valoare pentru a-şi vedea publicate cărţile majore se poate adresa unei sinteze ca Literatura română în comunism a lui Eugen Negrici (în care toate „jocurile” de perspectivă narativă sunt analizate minuţios, într-un sens al adevărului urmărit şi conturat de fiecare creator). George Geacăr preferă să puncteze, cu mai multă sau mai puţină dreptate, cu diminuată obiectivitate, cedările scriitorului; însă aproape nimic despre gesturile sale de curaj, despre intrarea şi menţinerea lui în primul rând al rezistenţei literare. A fost Marin Preda un aparatcik, un sfetnic al Cârmaciului, un colaborator de vază al regimului? A îndrăznit el puţin sau deloc, în timp ce alţi scriitori români, în exact aceeaşi perioadă, au făcut mai mult şi mai convingător?

Criticul ar fi trebuit, cred, să opereze aceste puneri în context şi să facă unele, simple, comparaţii. Statura lui Preda s-ar fi dimensionat atunci într-un mod mai realist. A judeca un autor din afara sistemului de pârghii şi lanţuri ce i-a strâns viaţa şi opera, şi a focaliza, dintr-o postură comodă, ferită de orice risc, micile sale compromisuri, făcând abstracţie de marile cărţi pe care le-a scris şi de „era ticăloşilor” în care le-a publicat: iată un mod de a proceda care denotă, în ultimă instanţă, nesiguranţă critică. Neîncredere în propriile resurse.

La un capăt al lecturii întreprinse de George Geacăr găsim destule observaţii fine şi notaţii inteligente, cum ar fi, de exemplu, aceea că în Moromeţii, II, procesul de comunizare a satului românesc „este coborât la scara înţelegerii sensibile, la consecinţele lui asupra individului. El este deturnat de la sensul politic, primind alte conotaţii: lupta dintre mentalităţile unor generaţii diferite, lupta dintre vechi şi nou” (p. 45). La celălalt capăt, însă, şi trăgând mai greu, apar numeroase stridenţe, inconsecvenţe şi inadecvări critice, ieşite mai toate din teza şchioapă care ar fi trebuit să susţină volumul. A afirma, bunăoară, că articolele critice la adresa lui Preda erau asimilate cu critica la adresa Tovarăşului sau a Sistemului reprezintă o plăsmuire de cea mai slabă factură. A compara dipticul Moromeţilor cu o vilă „căreia i s-a mai construit o şură în prelungire” e o maliţie absolut gratuită. În fine, a scrie negru pe alb că „de civismul scriitorului se alege praful, iar de influenţarea conştiinţelor nici nu mai poate fi vorba” arată o necunoaştere a subiectului investigat vecină cu inocenţa.

Inocenţă? În mai multe rânduri, autorul acestui studiu se referă la selecţiunile pe care diverşi lectori le fac din opera lui Marin Preda, reţinând numai ceea ce le convine. Nu altfel decât tendenţios procedează el însuşi, distorsionând profilul scriitorului şi şarjând, cu un trist aplomb, înspre caricatură.

România literară, nr. 44/ 9-15 noiembrie 2005

George Geacăr, Marin Preda şi mitul omului nou, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2004, 96 p.


sursa: http://www.cristea-enache.ro/06-04-2011-george-geacar-un-preda-pentru-fiecare/

Big image
Big image